Recent, la începutul lunii august a.c, a avut loc un accident mortal în munții Retezat, în timpul unei aplicații practice cu studenții din cadrul Facultății de Geografie, chiar profesorul coordonator fiind nefericita victimă. O tragedie pentru familie și pentru mediul universitar din Iași, în egală măsură.
Acest nou accident montan din Carpați, care a implicat un grup condus de un cadru didactic, ridică cel puțin două întrebări:
Un cadru didactic are competențele necesare pentru a se deplasa în teren montan, cu un grup organizat de elevi/studenți? Până unde se întind, de fapt, competențele unui profesor coordonator, în afara școlii?
Activitățile organizate în teren montan, indiferent de natura lor, necesită sau nu prezența unui profesionist al muntelui?
În ceea ce privește prima întrebare.
Pentru învățământul pre-universitar, în urma mai multor incidente și accidente cu grupuri de elevi, pe munte sau la poalele lor, s-a emis un ordin al ministerului de resort (nr. 3060/2014), în care sunt precizate ”condițiile de organizare a taberelor, excursiilor, expedițiilor și a altor activități de timp liber”.
Pentru învățământul universitar, fiecare universitate ar trebui să aibă reglementat, în vreun fel, modul de organizare și desfășurare a activitățile practice cu studenții, mai ales cele care prin natura studiilor, trebuie să meargă în teren accidentat, montan (cazul amintit mai sus).
Legat de mediul pre-universitar.
Nu vreau să discut aici cât de bine gândit este acest ordin amintit mai sus, însă din discuțiile avute cu mai multe cadre didactice, de altfel pasionate de natură și mișcare în aer liber, știu că acest nou ordin îi determină pe majoritatea să renunțe la a mai organiza ceva în natură pentru elevi, cel puțin oficial. Prea multe obligații, prea multe bătăi de cap și responsabilități, pentru un act educațional prost plătit sau chiar benevol.
Dar este bine ca elevii să învețe totul doar din manuale? Este normal și sănătos ca elevii să studieze doar ”în mediul sigur” oferit de cei patru pereți de clasă? Este logic ca actul de educație, mai ales la științele naturale dar nu numai, să se petreacă exclusiv într-un mediu artificial, departe de realitatea naturală? Este corect ca educatorul să se fofileze pe lângă lege, ca să poată ieși totuși undeva în natură, cu grupul de elevi?
Evident că nu, acestea fiind doar întrebări retorice, desigur… Ba din contra, orice instituție de învățământ serioasă va pune accentul foarte mult pe practică, cât mai multă practică în teren, ușurând accesul educatorilor și elevilor în această direcție.
Vreau să atrag atenția asupra unui aspect important, din punctul meu de vedere, o problemă care apare în ordinul ministerului de educație.
La art. 7 din ordinul amintit mai sus, se specifică faptul că: ” Pentru asigurarea securitatii elevilor, cadrele didactice mentionate la alin. (1) vor avea in vedere, cel putin, urmatoarele masuri:
b) sa evalueze riscurile asociate activitatilor propuse;
d) sa ia masuri de prevenire/reducere a riscurilor de vatamare a participantilor;
e) sa cunoasca si sa aplice standardele de siguranta a elevilor;
h) sa cunoasca si sa aplice modul de utilizare in siguranta a echipamentelor necesare pentru buna desfasurare a activitatilor programate;
i) sa se asigure ca toti participantii au echipamentul necesar si ca il utilizeaza in conditii de siguranta;
j) sa se asigure ca elevii au pregatirea minimala pentru desfasurarea anumitor activitati…”
Cu alte cuvinte, ca să meargă pe munte cu un grup de elevi/studenți, un cadru didactic trebuie ”să evalueze riscurile”… ”să ia măsuri de prevenire/reducere a riscurilor”… ”să cunoască și să aplice standardele de siguranță”… ”să cunoască și să aplice modul de utilizare în siguranță a echipamentelor”…
Toate aceste ”evaluări/standarde/măsuri de prevenție” pe munte trebuie să se facă, în mod clar. Nu este nici un dubiu aici, pentru că sunt lucruri de bun simț, care țin de securitatea activităților unui grup, de protecția muncii, de SSM (Securitatea și Sănătatea în Muncă cum se numește acum, oficial).
Dar când vorbim de excursii pe munte, cu riscurile specifice, evaluarea lor este specifică profesiei de ghid montan (cel care merge prin natura profesiei lui, cu grupuri pe munte) și în nici un caz unui cadru didactic care merge pe munte doar ocazional, cu grupuri de elevi sau studenți în practică.
Este absurd să se ceară unui profesor de liceu, de exemplu, să poată evalua riscurile unei drumeții vara de la Peștera spre vf. Omu, în munții Bucegi, pentru că acesta fie nu are cunoștințele necesare fie, dacă are cunoștințe montane, nu neapărat știe ceea ce este corect.
Nu cadrul didactic ar trebui să facă evaluările riscurilor unei activități pe munte, ci profesionistul la care ar trebui cadrul didactic să apeleze. Un profesionist pentru informare și/sau pentru coordonarea grupului, atunci când se merge pe munte.
Este exact aceeași situație în care, dacă se merge cu un autobuz, se folosește un șofer profesionist și nu conduce orice posesor de permis auto categoria B.
Oricine poate conduce mașina personală, dar nu oricine poate conduce un autocar cu un grup de oameni. Oricine poate merge pe munte, dar nu oricine poate conduce un grup pe munte.
Ajungem astfel, la a doua întrebare: activitățile organizate în teren montan, indiferent de natura lor, necesită sau nu prezența unui profesionist al muntelui?
Deși răspunsul este relativ simplu, problema este mai delicată.
Da, activitățile organizate pe munte de către o persoană juridică, club, școală, universitate, firmă etc. trebuie să fie coordonate de către un profesionist al muntelui sau în colaborare cu acesta, care are cunoștințele, experiența și dreptul legal de a face așa ceva. Dacă vrei să mergi cu un autocar, alegi un șofer profesionist, nu?
Deplasarea în teren montan, fie că este vorba de activități mai simple precum drumeția ori de altele mai complexe, este o activitate cu riscuri specifice pe care doar un profesionist, o persoană care este zi de zi pe munte, le poate cunoaște în detaliu și știe cum să le controleze.
Conform datelor statistice centralizate de serviciul Salvamont din România (ANSMR)*, în anul 2007 peste 70% din accidentele montane au avut loc la schi și la drumeție, adică în rândul celor mai simple activități montane, aparent mai sigure.
În domeniul turismului montan activ, azi există cel puțin două categorii de profesioniști, oameni care lucrează pe munte cu grupuri de turiști:
– Ghidul montan, cel care organizează și coordonează ascensiunile în grup organizat pe munte;
– Cabanierul, cel care organizează și oferă serviciile minime de cazare și masă pe munte;
A treia categorie importantă de profesionist al muntelui, dar colaterală și fără să țină exclusiv de activitatea de turism, este salvatorul montan. Acesta este o persoană pregătită să intervină în situații de urgență, în teren montan, fie că este vorba de diverși turiști (drumeți, cicliști, parapantiști, schiori, alpiniști etc.) fie de alte accidente (prăbușiri de avioane, dezastre naturale etc.). De altfel, echipele Salvamont lucrează în coordonare cu alte instituții de urgență ale statului (ambulanța, pompierii) și strâns legate de Jandarmeria Montană.
Ghidul montan este singura persoană care, legal, are dreptul să conducă grupuri organizate în teren montan, indiferent de activitate: drumeție, schi, cățărare pe stâncă, alpinism, ciclism montan.
Un salvator montan, cabanier sau cadru didactic, are voie să conducă oficial grupuri pe munte, doar dacă are și calificarea de ghid montan (nu doar cea de ”ghid de turism”, cum adesea se face confuzie!).
Spuneam mai sus că, deși răspunsul la întrebare este clar și simplu, problema este mai delicată, deoarece un ghid montan presupune costuri suplimentare, cel puțin pentru cazare și masă, dacă nu pentru plata serviciilor sale.
Însă atunci când este vorba despre un potențial accident cu consecințe grave (chiar accident colectiv), mai are sens să discutăm despre bani?!
Muntele este un loc extraordinar, unde copii, tinerii și în general oamenii, trebuie să vină cu plăcere și respect, pentru a se bucura de natură și mișcare în aer liber. Terenul montan este o adevărată școală, de care noi românii beneficiem din plin, mulțumită Carpaților. Muntele trebuie folosit pentru educația tinerilor noștri, elevi și studenți, dar cu o abordare corectă.
Atunci când apar accidentele mortale, nu muntele este criminal, ci cel mai adesea oamenii însuși sunt inconștienți și nepregătiți pentru terenul montan.
Mersul pe munte este mult mai mult decât o simplă plimbare în parc.
Marian Anghel
Președinte SGLM
* Curentul Național, 16 iunie 2009
0 Comments