legitimatie_ghid_1885Momentul naşterii mersului pe munte în România, poate fi considerat anul 1873, când a luat fiinţă ”Siebenbuergischen Alpenvereins in Kronstadt” (SAV – Clubul Alpin Transilvănean din Braşov), prima asociație a iubitorilor muntelui din țară.

Câțiva ani mai târziu, această asociație a devenit secţiunea Braşov a ”Siebenbuergischer Karpatenverein” (SKV – Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor) club înființat la Sibiu în 1880.

Abia după momentul 1873, munţii din România au început să fie umblaţi tot mai mult și mai des de „domni de la oraş”, ce veneau la munte pentru relaxare. Abia după acel an, au început să apară primele adăposturi pe munte special dedicate turiştilor (cabane și refugii) și primele călăuze selectate dintre localnici.

Aceste ”călăuze” (încă nu se folosea termenul de ”ghid”) aveau rolul de a însoți grupurile pe potecile de munte cunoscute de ei (poteci de ciobani sau de vânători, mai ales), precum și de a organiza logistica ascensiunilor (cazare, transport).

Evident, construirea adăposturilor pe munte și ulterior formarea acestor călăuze de către SKV, nu a fost o invenție locală, ci pur și simplu s-a copiat modelul de organizare din Alpii estici (zona de limbă germană), unde deja exista o asemenea infrastructură.

În România, primele călăuze oficiale de munte au fost recunoscute în 1884, dintre localnicii de la poalele muntelui. Acum s-au organizat primele carnete şi ecusoane ale profesiei.

Începând cu 1891, secţia Sibiu a SKV-ului s-a ocupat constant de pregătirea şi formarea călăuzelor de munte, acestea fiind selectate cu precădere din rândul populaţiei din zona montană.

Acest sistem de formare a ghizilor montani în cadrul asociațiilor turistice era un lucru generalizat în toate țările din Alpi. De exemplu, până la începutul secolului XX, toți ghizii care lucrau în Alpii francezi erau formați în cadrul Clubului Alpin Francez. Ulterior, o dată cu o mai bună auto-organizare și creștere a importanței profesiei lor, ghizii din zona Mont Blanc au început să-și formeze separat, în Chamonix, propria școală de formare și pregătire.

În 1906 în cadrul SKV-ului a apărut o casă de pensii şi de întrajutorare pentru călăuzele de munte, precum:

– zona Bistrița: C-tin Sandul, Ion Uşieru, Ion Moldovan;

– zona Bucegi: Ion Stănilă senior (unul din primii ghizi din Bucegi) şi fiul său Ion Stănilă junior;

– zona Făgăraș: Ion Tarcea, Gheorghe Popp (Cârţişoara), Savu Drăguţ (Savu), Ion Coţofană (Făgăraş).

În zona Bucegi, spre deosebire de zona transilvăneană, călăuzele au apărut în mod natural, fără nici o formare sistematizată, în micile sate de-a lungul văii Prahovei: Bușteni, Sinaia, Secăria, Comarnic.

În afară de membrii familiei Stănilă din Râșnov, care timp de peste 100 de ani au lucrat ca ghizi sau cabanieri (perioada 1870 – 1982), în Bușteni au devenit faimoase călăuzele Nicolae Gelepeanu (1860-1923) şi Nicolae Butmăloi, amândoi fiind vânători la origine.

Butmăloi a fost pentru mai mulți ani și cabanier la Omu și Peștera, tot el fiind și autorul primului ”manual” de mers pe munte din România, apărut în 1927 sub numele de ”Călăuza Mică”

La începutul secolului XX, de numele călăuzelor montane însoțite sau nu de turiști (precum Nestor Urechia, Mihai Haret) sunt legate primele explorări turistice în abruptul prahovean al Bucegilor, primele trasee amenajate, precum și diferite toponime precum Brâul Caraimanului, Hornul lui Gelepeanu, Brâna Coștilei…

O dată cu anii 30, profesia de călăuză își pierde din atractivitate în rândul localnicilor de la poalele Carpaților. Motivul este simplu: lipsa de cerere și interes pentru serviciile de călăuză și de porter pentru bagaje.

Carol_LehmannÎn același timp, activitatea de ghid montan devine interesantă și atractivă în rândul tinerilor de la oraș, practicanți pasionați al mersului pe munte montane.

Unul din cei mai cunoscuți ghizi din perioada interbelică este brașoveanul Carl Lehmann (1894 – 1990), membru SKV Brașov și nepotul unui alte călăuze din versantul brănean al Bucegilor pe nume… Karl Lehmann. Din 1936, C. Lehmann a lucrat ca ghid angajat al ONT Brașov.

Printre multe alte realizări (C. Lehmann a fost un fotograf pasionat și a amenajat numeroase poteci de munte), în echipă cu Edwin Csallner a realizat și premiera de iarnă a crestei Pietrei Craiului, pe care a parcurs-o în februarie 1927.

Ca și în Alpi, în toți acești ani de pionierat, ghizii de munte din Carpați au fost implicați în amenajarea diferitelor poteci precum Cantonul Jepi – cab. Peștera (N. Butmăloi) sau La Prepeleac – cab. actuală Mălăiești (C. Lehmann).

După schimbarea regimului politic în România, la finalul anilor 40, profesia liberală de ghid montan a dispărut cu totul, mersul pe munte fiind transformat în două tipuri diferite de activități:

– cățărarea pe stâncă și alpinismul, activități apărute recent în Carpați (anii 30), au fost transformate în activități sportive, iar începând cu 1953, au fost incluse într-un sistem competițional controversat, care a fost desființat abia în 1996 (!);

– drumeția montană a rămas în continuare ca o formă turistică, fiind gestionată de Ministerul Turismului sau organizații similare ale statului comunist;

Meseria de ghid montan, al cărui reprezentant supraviețuitor în anii comunismului era Carl Lehmann, a reapărut oficial după anul 1968, o dată cu înființarea Biroului de Turism pentru Tineret (BTT).

ghid_BTTGhizii BTT au fost formați la nivel local (județean), exclusiv pentru activitatea de drumeţie montană (singura considerată turistică). Din păcate însă, cu puține excepții notabile, nivelul de profesionalism al ghizilor BTT a fost foarte scăzut. Acest lucru a fost scos în evidență de numeroase incidente și accidente montane din Carpați, în care au fost implicate grupuri conduse de ghizi.

Unul din cei mai cunoscuți și faimoși ghizi formați în această perioadă este bucureșteanul David Neacșu. El a devenit cunoscut mai ales după 1989, ca urmare a numeroaselor expediții în afara României și mai ales a implicării în comerțul cu echipament montan.

Meseria de ghid montan a funcționat conform regulilor BTT până după 1989 când, o dată cu prăbușirea sistemului comunist, s-a prăbușit și organizarea turistică din România.

În haosul anilor 90, meseria de ghid montan a fost reorganizată în cadrul unei asociații private cu sediul în Brașov. Astfel a luat ființă în 1997, Asociația Ghizilor Montani din România (AGMR). În ciuda mai multor probleme interne, această asociație a reușit să organizeze primul curs de ghizi montani în 1998, al doilea în 2002 și al treilea în 2004. După acest an și după reorganizarea cadrului legal de formare profesională, AGMR-ul a început să organizeze anual cursuri de ghid montan.

Societatea Ghizilor și Liderilor Montani (SGLM) s-a înființat informal în 2010, din inițiativa mai multor ghizi montani activi profesional, pentru dezvoltarea și perfecționalizarea meseriei de ghid montan conform cerințelor internaționale de azi. Citește mai multe despre SGLM.

Astăzi, SGLM este membru al Union of International Mountain Leaders Associations (UIMLA), organizație profesională ce reglementează la nivel mondial profesia de ”International Mountain Leader” (IML). Un semn că ghizii montani din România (membrii SGLM cel puțin), care activează pe specificul geografic al munților Carpați, sunt cel puțin la fel de bine pregătiți ca cei din celelalte țări membre UIMLA.

După 130 de ani de când au apărut primele călăuze în Carpații românești și după un sfert de secol de la schimbarea regimului comunist, în sfârșit ghizii români fac parte astăzi, din marea comunitate internațională a profesioniștilor montani.

Formarea profesională a ghizilor montani azi

Deși are o veche tradiție în România, ghidul montan nu a reușit să se impună ca un adevărat profesionist în domeniul turismului montan din Carpați, nici la nivel național și cu atât mai puțin internațional. Sunt mai multe cauze ale acestui lucru, dar poate printre cele mai importante sunt:

– discontinuitatea și lipsa unei coerențe în formarea profesională din România;

– ruptura artificială realizată în anii 50, între diferitele forme de mers pe munte, unele fiind considerate ”turism” (drumeția), altele doar ”sport” (alpinism, cățărarea pe stâncă)

– lipsa totală de coordonare și colaborare internațională în acest domeniu.

UIMLA_BulgariaDupă schimbarea regimului politic din 1989, în noul context socio-politic din România, meseria de ghid montan a renăscut și astăzi este conectată și la comunitatea profesională internațională.

Ca asociație profesională românească afiliată internațional, Societatea Ghizilor încearcă să crească standardul de pregătire și organizare profesională din țară, la un nivel comparabil cu cel al colegilor din alte țări. Acest lucru înseamnă multă muncă și seriozitate.

Ghidul montan este – teoretic – un om pregătit pentru a merge pe munte, pe trasee de drumeţie, cățărare, alpinism sau schi, care trebuie să fie capabil să instruiască clienţi în cadrul şcolilor, dar şi să-i conducă efectiv în ture pe trasee.

Ghidul montan merge, prin definiție, în zone de risc specifice muntelui cu parteneri mai slab pregătiți. Datorită experienţei pe care trebuie să o aibă pe toate planurile, ghidul montan trebuie să fie capabil să iasă cu întreaga echipă, în siguranţă. Este un om cu pregătire complexă, capabil să se descurce pe munte, indiferent de situaţia apărută.

Experienţa complexă a ghidului montan nu se învaţă la o şcoală sau la un curs de ghizi! Este utopic să se creadă că o profesie se poate învăţa de-a lungul a câtorva întâlniri pe munte. Ea se acumulează în ani de zile de mers pe munte, ca amator iar mai apoi, ca ghid montan în curs de formare profesională (aspirant).

În România, SGLM este autorizată să organizeze cursuri de formare profesională.

Astăzi, la nivel internațional există două categorii de ghizi:

– ghizi montani de drumeție: International Mountain Leader, Accompagnateur, Bergwanderfuhrer.

Organizația internațională reprezentativă este UIMLA;

– ghizi montani de altitudine: High Mountain Guide, Guide de Haute Montagne, Bergfuhrer.

Organizația internațională reprezentativă este UIAGM.